Recomandare pentru economistul Florin Cîtu - Warren Mosler (logică elementară)
Recomandare pentru economistul Lucian Isar - Scott Sumner (e varză)

Ipoteze:
Libertarianul Bogdan Glăvan este bugetofag. Libertarianul John Galt (comentacul) este bugetofag. Libertarianul Cristian Păun este bugetar.
Concluzie:
Think tank-ul care alimentează tonetarii grobieni, de dreapta, cu raționamente din prepuțul gândirii neanderthaliene, e alcătuit din asistați social.
Ai 2 vaci sterpe și un tractor ruginit? Numele tău e John Galt, țiitorul planetei. "Survenția" la hectar și asistența socială de care te bucuri atât timp cât faci umbră pământului degeaba nu sunt decât distorsiuni ale... nuvelei.

sâmbătă, 23 mai 2009

Republica absentă

Ajunşi iarăşi în perioada prostirii românilor în şi, respectiv, pe faţă, instigaţi la îndeplinirea îndatoririi supreme cetăţeneşti constând în magnifica aplicare a ştampilei pe cel mult unul din cele 4 patrulatere „viabile”, consider utilă redarea doar a câteva fragmente extrase din „Republica absentă – Politică şi societate în România postcomunistă”, scrisă de profesor doctor Daniel Barbu, fragmente esenţiale pentru înţelegerea realităţilor politico-sociale româneşti contemporane.


... România nu poate fi descrisă drept o republică, ci doar ca un stat cu formă de guvernământ republicană. Subiectul politic al legii fundamentale este, fără niciun dubiu, statul, un stat dotat cu teritoriu, frontiere, cetăţeni, formă de guvernământ şi autorităţi publice. Cu alte cuvinte, statul român nu apare ca produs juridic al voinţei suverane a cetăţenilor României, constituiţi în republică, de a trăi unii cu ceilalţi potrivit aceloraşi legi şi vederea realizării unui destin colectiv... De aceea, statul român postcomunist nu este decât o republică absentă.


Post-nomenclatura

Aşa numiţii neo-(sau cripto-)comuniştii care reprezintă astăzi în România forţa politică cea mai coerentă, au acţionat în trecut în calitate de comunişti atâta timp cât comunismul a fost ideologia dominantă.

...

Cei mai mulţi politicieni postcomunişti (de stânga, de centru, ori de dreapta), au fost cândva membri ai PCR, uneori chiar activişti, mai mult sau mai puţin vizibili, ai acestui partid. Tot activişti ai partidului au fost, structural, şi cei care se recomandă după 1989 drept „tehnocraţi” sau „buni specialişti”.

...

Această constatare este valabilă, în bună măsură, şi în privinţa elitei intelectuale, culturale şi universitare. ... Altfel spus, cei mai mulţi dintre cei care au ocupat după ’89 o poziţie proeminentă în viaţa publică românească au fost selectaţi pentru o asemenea carieră de serviciile de cadre comuniste sau au ştiut să se servească în propriul avantaj de criteriile de selecţie ale acestor servicii. Cu acest titlu, ambele categorii formează laolaltă o adevărată post-nomenclatură.

...

Membrii acestei post-nomenclaturi au recurs imediat după căderea regimului la renegarea comunismului ca la o modalitate de a refuza să accepte că propriile lor cariere, începute înainte de 1989, erau, în principiu, rezultatul unei selecţii bazate pe criteriul fidelităţii declarate public sau asumate tacit, faţă de ideologia şi/sau instituţiile socialismului de stat. Pretinzând astăzi că la originea poziţiilor lor actuale de dominaţie (în politică, administraţie, afaceri sau cultură) se află în exclusivitate meritul personal, ei sunt cei mai interesaţi să şteargă comunismul din memoria colectivă.

Cetăţeanul-un obiect politic neidentificat

Legislaţia comună a UE nu este numai rezultatul unei pierderi consimţite de suveranitate, ci se situează la capătul unui fenomen de redefinire a suveranităţii înseşi. S-ar părea că dreptul comunitar trebuie văzut mai puţin ca un mijloc juridic de producţie a unei suveranităţi suprastatale, cât ca o operaţie politică de redistribuire a suveranităţii dinspre state înspre cetăţeni.

...

Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat după război în Centrul şi Sudul Europei şi de ceea ce se petrece de atunci în sânul UE, răsturnarea regimului totalitar în România nu a avut ca principal beneficiar cetăţeanul şi nu a fost însoţită de o punere categorică în discuţie a structurii, funcţiei şi menirii statului.

...

Indiferenţi la imperativele etice şi în absenţa unei legături sociale care să-i transforme dintr-un popor natural într-o societate politică, românii se complac în rutina modernităţii, care pentru ei poartă încă numele statului-naţiune.

Cine sunt românii?

Localităţile României, după o sută cincizeci de ani de modernitate, nu formează încă comunităţi rurale sau urbane, ci doar aşezări rurale sau urbane, simple areale geografice şi demografice şi nu spaţii publice întemeiate pe regula solidarităţii şi pe principiul binelui comun.

...

Cum nu-i leagă nimic altceva decât limba şi sângele, românii se arată deosebit de sensibili la tot ceea ce înseamnă diferenţă ori are aerul să pună în discuţie soliditatea acestor materii organice din care-şi construiesc naţiunea. Oricât ar părea de paradoxal, românii sunt, în mod tipic, incapabili de cel mai simplu gest de solidaritate umană, grăbindu-se în schimb să-şi demonstreze, în toate ocaziile, solidaritatea naţională.

Paradoxul este numai aparent, căci solidaritatea naţională şi conştiinţa apartenenţei de neam sunt valori „de gata” preconstruite, care nu implică nici alegere şi nici efort personal. Solidaritatea umană este o valoare a cărei experienţă trebuie construită de fiecare în parte. Solidaritatea umană este costisitoare şi făcută „pe măsură”, ea îţi cere să investeşti timp în folosul celor din jur, îţi cere să optezi între propriul tău interes şi un interes de factură mai generală. Ea presupune reflecţie, responsabilitate, devotament şi chiar, în anumite situaţii, sacrificii. Solidaritatea naţională nu solicită decât energie vocală şi refuzul pătimaş de a te pune în locul celuilalt.

Democraţia partidelor

Scrutinul de listă aplicat în România mai întâi între 1919-1937, apoi după 1990, conferă aparatelor de partid o covârşitoare influenţă asupra procesului electoral. Lista presupune un sistem partizan de selecţie a candidaţilor ce premiază ataşamentul faţă de partid în defavoarea fidelităţii faţă de electorat şi penalizează independenţa de gândire care constituie, de cele mai multe ori, materialul din care se croiesc caracterele. Ea încurajează, pe de altă parte, dezvoltarea unor partide de tip leninist, cu state majore autoritare şi efective disciplinate de militanţi, partide în care decizia este luată la vârf şi difuzată ulterior pe cale ierarhică, în eşaloanele inferioare.

Partidele domnesc, dar nu guvernează

Bizuindu-se pe o legitimitate electorală de natură proporţională, partidocraţia dejuridizează statul, care devine o practică a partidelor şi a clientelei lor sociale.

...

„Statul suntem noi”, ar putea spune partidele. În regimul politic românesc postcomunist, suveranitatea este confiscată în fapt de partide, aflate mai presus de lege în măsura în care, dispunând de controlul absolut al Parlamentului şi al guvernului, ele fac şi spun legea.

...

Partidele româneşti postcomuniste se aseamănă cu un monarh constituţional: ele domnesc, dar nu guvernează. Clasa politică de tranziţie nu poate fi trasă la răspundere pentru că, în fapt, nu face ceva anume.

Pe cine reprezintă partidele?

Nimănui nu-i mai scapă astăzi că gestul civic de a alege, în care însăşi esenţa democraţiei pare să rezide, este lipsit de orice caracter normativ. De altfel, Constituţia prevede expressis verbis nulitatea mandatului imperativ. Prin intermediul votului, mandatul este dat „cuiva”, nu „în vederea a ceva”.

...

Partidele româneşti nu se reprezintă decât pe ele însele. În calitate de partide „de patronaj” sunt constrânse să se afle într-o permanentă căutare de clienţi. De aceea procentele din sondaje capătă în ochii lor, proporţii monumentale. Atunci când pierd voturi, partidele nu mai rămân cu nimic.

Popor, populaţie, societate

... nu există niciun motiv politic şi juridic pentru care cetăţenii României să fie priviţi de către politicienii lor ca membri maturi şi responsabili ai unei societăţi politice. Ei formează fie o populaţie chemată periodic la urne pentru a legitima reproducerea oligarhiilor de partid, fie un popor în numele căruia pot fi ţinute discursuri patetice despre interesul naţional.

Statul dublu

Singura preocupare a politicienilor români este aceea de a se auto-reproduce, precum şi de a reproduce distanţa dintre ei şi societate. Am avea, aşadar, de-a face cu actualizarea unui stat dublu, în care un stat invizibil şi ocult, populat de oligarhiile partizane, dublează statul vizibil locuit de cetăţenii de rând.

Politicianul român postcomunist nu are convingeri, ci doar ambiţii. Cu acest titlu, el aparţine unui tip uman radical diferit de cel sub care sunt caracterizaţi de regulă politicienii societăţilor democratice. În schimb, el seamănă, la nivelul motivaţiei, cu politicianul român al epocii comuniste.

...

Aderarea la un partid este o chestiune de carieră şi nu o problemă de convingere. Ea nu se discută în funcţie de valori împărtăşite, ci se negociază în termeni de avantaje dobândite.


Update: Cine sunt oamenii prin care partidele de la putere controleaza tara?

Lista mea de bloguri

Analiză fundamenta...tă